Nu aveti nici un produs in cosul de cumparaturi
MATSURI
Una dintre tradițiile cel mai frecvent întâlnite în Japonia este așa-numita „matsuri“, termen ce poate fi tradus în română prin „festivitate“. Există sute de „matsuri“ care se țin an de an, fiecare cu specificul regiunii și al sezonului, menirea lor fiind întărirea spiritului civic și a identității comunitare, păstrarea obiceiurilor istorice ale regiunii, amuzamentul oamenilor și, nu în ultimul rând, venerarea zeilor locali – un paradis de studiu pentru orice antropolog.
Așa cum există „matsuri“ tipice pentru un sat anume, evenimente de mică anvergură, există și aproximativ 20 de „matsuri“ faimoase la nivel național, la care participă mii și mii de oameni. Formatul acestor festivități este păstrat riguros an de an și multe „matsuri“ au o istorie de sute de ani. De multe ori elementul principal al unei „matsuri“ este purtarea în procesiune prin oraș sau sat a unui mic templu („mic“, dar totuși este nevoie de zeci de voluntari să îl care, uneori chiar de sute), numit „mikoshi“, în care se crede că sălășluiește zeul Shinto al regiunii. În timpul anului, acest „mikoshi“ stă încuiat în incinta templului local, dar pe timpul festivității este scos din templu şi purtat pe străzile orașului și înapoi, cu mare vervă, cu muzică voioasă de fluiere și tobe. Este precum o „limuzină pentru zei“. Iar atmosfera pe timpul festivalului, care ține 1-2 zile, este cu adevărat sărbătorească, nu sumbră.
Dar există şi multe alte varietăți de „matsuri“, care mai de care mai inventive şi mai originale. În pozele de mai jos putem vedea o festivitate trăsnită care se ține an de an la început de februarie, când este cel mai frig, în Chiba, nu departe de Tokyo. Bărbații satului, doar cei care au copii, intră, aproape complet dezbrăcați, într-un câmp de orez sacru (doar nămol în acel anotimp) și aruncă frenetic cu noroi unii în alţii. Prin acest act de rezistență fizică ei îi roagă pe zei să le dăruiască prosperitate, o recoltă cât mai bogată și ca satul să fie binecuvântat. Lucrul cel mai impresionant e că bărbații intră-n acest joc copilăresc plini de bună dispoziție, jovialitate și umor, nefiind vorba de auto-tortură, precum la flagelanții din Europa medievală.
După marea bătaie cu noroi, care durează cam o oră, bărbaţii ies din câmpul de orez mânjiți din cap până-n picioare și, cu degetele pline de noroi, îi mânjesc pe față și pe copiii aduși de publicul entuziast să vadă evenimentul. Prin aceasta, și copiii (nu tocmai fericiți de un asemenea tratament) primesc din energia benefică cerută zeilor.
Poze copyright Ștefan Liiceanu
Așa cum există „matsuri“ tipice pentru un sat anume, evenimente de mică anvergură, există și aproximativ 20 de „matsuri“ faimoase la nivel național, la care participă mii și mii de oameni. Formatul acestor festivități este păstrat riguros an de an și multe „matsuri“ au o istorie de sute de ani. De multe ori elementul principal al unei „matsuri“ este purtarea în procesiune prin oraș sau sat a unui mic templu („mic“, dar totuși este nevoie de zeci de voluntari să îl care, uneori chiar de sute), numit „mikoshi“, în care se crede că sălășluiește zeul Shinto al regiunii. În timpul anului, acest „mikoshi“ stă încuiat în incinta templului local, dar pe timpul festivității este scos din templu şi purtat pe străzile orașului și înapoi, cu mare vervă, cu muzică voioasă de fluiere și tobe. Este precum o „limuzină pentru zei“. Iar atmosfera pe timpul festivalului, care ține 1-2 zile, este cu adevărat sărbătorească, nu sumbră.
Dar există şi multe alte varietăți de „matsuri“, care mai de care mai inventive şi mai originale. În pozele de mai jos putem vedea o festivitate trăsnită care se ține an de an la început de februarie, când este cel mai frig, în Chiba, nu departe de Tokyo. Bărbații satului, doar cei care au copii, intră, aproape complet dezbrăcați, într-un câmp de orez sacru (doar nămol în acel anotimp) și aruncă frenetic cu noroi unii în alţii. Prin acest act de rezistență fizică ei îi roagă pe zei să le dăruiască prosperitate, o recoltă cât mai bogată și ca satul să fie binecuvântat. Lucrul cel mai impresionant e că bărbații intră-n acest joc copilăresc plini de bună dispoziție, jovialitate și umor, nefiind vorba de auto-tortură, precum la flagelanții din Europa medievală.
După marea bătaie cu noroi, care durează cam o oră, bărbaţii ies din câmpul de orez mânjiți din cap până-n picioare și, cu degetele pline de noroi, îi mânjesc pe față și pe copiii aduși de publicul entuziast să vadă evenimentul. Prin aceasta, și copiii (nu tocmai fericiți de un asemenea tratament) primesc din energia benefică cerută zeilor.
Poze copyright Ștefan Liiceanu