Carte

Traducere de Diana Tihan În urmă cu o mie de ani, când curtea imperială a Japoniei atingea apogeul dezvoltării culturale şi artistice, Shikibu Murasaki scria Povestea Prinţului Genji, primul roman al lumii, care avea să devină o capodoperă a literaturii nipone şi universale. Povestea doamnei Murasaki, o adevărată „arheologie literară", rafinată şi bogată în detalii, care recreează atmosfera strălucitei perioade Heian şi conturează cu fineţe profilul unei scriitoare celebre, dar misterioase, este un roman construit pe o documen-taţie laborioasă de către Liza Dalby – singura străină ajunsă gheişă în Ţara Soarelui Răsare. Shikibu Murasaki este o femeie inteligentă, cu o viaţă interioară complexă, pe măsura întâmplărilor tumultuoase care o poartă din capitala Kyōto prin sate izolate de munte, unde timpul se scurge sacru între flori de cireş şi lanuri de orez şi înapoi în capitală, la curtea imperială, dominată de complicate intrigi politice. Pe fundalul unei perioade de referinţă din trecutul Japoniei, readusă magistral la viaţă prin ritualuri poetice, gesturi ceremonioase şi costume de epocă strălucitoare, povestea reală a doamnei Murasaki şi povestea fictivă a Prinţului Genji se întrepătrund într-un roman care devine povestea unui proces de creaţie literară, povestea unei poveşti.

Japonezii timpurilor revolute si-au incropit o credinta intemeiata pe existenta elementelor sacre definite printr‑o dimensiune conceptuala situata intre naivitatea necunoasterii abstractizarilor sofisticate si imaginatia fecunda a omului receptiv si sensibil la glasul naturii, la valorile viului manifestat pretutindeni, oriunde, pe acest pamant. Sacralitatea identificata de japonezi intr-o asemenea forma, in acele vremuri indepartate, a fost considerata de unii ca expresie a religiei lor autohtone in nuce, de altii ca o simpla credinta, ca o etica aproximativa, ca o filosofie elementara, etc. Tarziu, dupa secole, viziunea inceputurilor, satisfacatoare pentru un timp, dupa niste pasi de "maturizare", a capatat si o denumire: shintō, "calea zeilor". Japonezii si‑au desemnat intotdeauna zeitatile prin cuvantul kami. Desi noi traducem notiunea kami prin "zei" sau "divinitati", pentru japonezi ea inseamna "cei aflati intr‑o pozitie superioara", "cei de deasupra", asadar departe de ideea ca acei kami ar fi niste zei nemuritori, atotputernici, cum apar ei la alte popoare. In consecinta, conceptual si doctrinar, gandirea religioasa a japonezilor nu s-a dovedit echivalenta cu a altor religii in care fapturile sacre, zeitatile, erau uneori creatoare de lumi si de fiinte, alteori distrugatoare de universuri, fara ca oamenii sa poata interveni cu eficacitate. In shintō,intreomsizeitate se intampla un dialog permanent ca intre egali, o comunicare cu rol terapeutic major pentru faptura profana. Pentru japonezii din trecut, dar partial si pentru cei de astazi, a rezultat o conduita cu totul caracteristica lor, ghidata de exigentele spirituale ale shintō‑ului. Religia shintō s‑a fondat si s‑a implinit in spiritualitatea nipona bazandu‑se nu pe o doctrina propriu zisa, ci pe un sistem de valori care circula ca un fluid principal in constiintele oamenilor pentru a se inchega in cele din urma in niste traditii de cult religios concepute in asa fel incat sa‑l tina pe om cat mai aproape de mediul sau natural. Pe acest fundament s‑a asezat si comportamentul religios din shintō, iar aceasta religie ii ordoneaza japonezului existenta sub toate aspectele cu moderatie si continuitate, fara alunecarea spre misticism, excese ori tentatii de prozelitism. Paginile care urmeaza schiteaza evolutia istorica si devenirea religiei shintō. Sunt trecute in revista elementele doctrinare, ceremonialul adecvat, spatiul de desfasurare si de oficiere a ritualurilor, sarbatorile si ecourile shintō‑ului in cultura, dar si multe alte notiuni care urmaresc sa rotunjeasca imaginea religiei autohtone a japonezilor. Octavian Simu