Căni

Aceasta cana este fabricata in stilul Shino (de unde si numele ei), inventat in secolul al XVI-lea, stil a carui caracteristica principala este culoarea alb-satin a smaltului datorata feldspatului extras local. Motivul grafic al canii se numeste sansui (山水) in japoneza, insemnand „munte si apa“, cu alte cuvinte „natura“. In Japonia, aceasta cana se foloseste pentru servirea ceaiului.

Acest tip de cana se foloseşte de obicei pentru ceai verde, savurat la masa alaturi de sushi. Pe ceasca este pictat caracterul japonez 粋, pronuntat iki, insemnand „rafinat, sofisticat“. Inaltime 11 cm, diametru 7,5 cm

“. in Japonia aceasta cana se foloseste pentru servirea ceaiului verde. Culoarea si designul canii au o istorie lunga – nuanta de albastru era folosita in China la finalul epocii Ming (secolul al XVII-lea), iar repetitia unui model geometric de baza pe toata suprafata canii este tot un stil ornamental chinezesc, inventat in orasul Jingdezhen (景徳鎮), renumit ca fiind capitala Portelanului chinezesc.

Ceramica tradiţionala japoneza provenind din prefectura Gifu, zona cu cea mai mare producţie de Ceramica nipona. Ceasca este pictata de mana (dupa cum indica eticheta neagra pe care este scris cu auriu tegaki, 手描き, te – mana, gaki – pictura, desen) si reprezinta in linii putine, dar clare Muntele Fuji.

Ceramica tradiţionala japoneza provenind din prefectura Gifu, zona cu cea mai mare producţie de Ceramica nipona. Ceasca este pictata de mana (dupa cum indica eticheta neagra pe care este scris cu auriu tegaki, 手描き, te – mana, gaki – pictura, desen) si reprezinta in linii putine, dar clare Muntele Fuji

Ceramica tradiţionala japoneza provenind din prefectura Gifu, zona cu cea mai mare producţie de Ceramica nipona. Stilul canilor este tama, forma care aminteşte de cea a bolurilor.

Cana este deosebită datorită modelului cu cele două bufnițe, imaginea acestei păsări fiind extrem de apreciată în spațiul nipon. În Japonia, bufnițele sunt considerate a fi aducătoare de noroc și ființe protectoare. Un motiv ar putea fi chiar caracterele ce compun în japoneză cuvântul „bufniță“: 福 – fuku, însemnând noroc; 来 – ku, a veni, și 郎 – ro, sufix folosit pentru numele bărbaților; sau 不 – fu, reprezentând o negație, și 苦労 – kurou, suferință/greutăți, așadar „protectoare împotriva greutăților“. Datorită acestei semnificații, bufnițele au căpătat numeroase atribute și au devenit foarte populare ca amulete norocoase (engimono – 縁起物). Însă această tradiție nu a existat dintotdeauna. În trecut, în diferite părți ale Japoniei, bufnițele erau considerate păsări călăuzitoare sau păsări care puteau prezice vremea (legende care totuși și-au pierdut treptat din importanță). După Restaurația Meiji, în 1868, și implicit datorită contactului cu Occidentul, imaginea bufniței ca simbol al înțelepciunii și al educației a devenit din ce în ce mai proeminentă. Astăzi cele două ipostaze, de ființe aducătoare de noroc și protectoare și de simboluri ale înțelepciunii, coexistă, fiind la fel de răspândite.